Alexandra Titu – critic de artă – ”Inepuizabilele surse ale tradiției” – Albumul personal de pictură Gheorghe Dican

Pentru artistul secolului al XXI-lea, opţiunea pentru unul dintre multiplele trasee indicate de modernism şi de avangardă, cu distorsiunile şi hibridările lor în reluările critice, hermeneutice, ale transavangardei şi postmodernismului este, dincolo de dificultăţile de a adecva o soluţie propriului mediu cultural şi propriei predispoziţii estetice, incitantă şi impune o dimensiune teoretică ce exclude comoditatea simplă a reprezentării abile a unei realităţi mereu disponibilă pentru a fi reprezentată, mereu satisfăcătoare în bogăţia detaliilor, frumuseţe primă, dincolo de estetic, sau dramă, sau capacitate de metamorfozare. Distanţa temporală şi geoculturală faţă de punctele de emergenţă ale acestor soluţii deja instituite, în care puritatea ideologică prevalează asupra seducţiei formale, chiar dacă tocmai condiţia formală este finalitatea exerciţiului de atelier şi prospecţiunii estetice, oferă artistului ce îşi asumă această distanţare, această marginalitate (dar şi relaţia cu tradiţiile instaurate, ca program continuator sau ca act apropriativ sau critic) posibilitatea sintezelor personale, a suprapunerii de interogări şi piste de explorare atunci când nu etalează ruptura cu orice precedenţă.

Gheorghe Dican aparţine tipului de artist ce îşi asumă ca pe un statut oarecum privilegiat, condiţia provincială, condiţia de artist care îşi elaborează stilul în dialog fecund cu tradiţii filtrate şi sintetizate de arta autohtonă, dar reluând aceleaşi probleme şi interogări ca şi artiştii care au inaugurat modul de referinţă la realitate  – realitatea naturală – din perspectiva potenţialităţii sale de a deveni imagine artistică, de a deveni pictură. Spectrul preocupărilor sale acoperă un areal larg, dacă urmărim jocul între o obiectivare – impregnată de lirism – şi o intensă subiectivare – expresionistă – ce nu abandonează însă obiectul şi, mai cu seamă, nu îl distruge. Cicluri de imagini ce fac referinţă la realism, prin fidelitatea (mai ales anamnezică) faţă de un anume topos, de reperele sale definitorii – coline cu o anume curbură lentă, copaci chemând în jurul lor un spaţiu, construindu-l discret, fără a impune evidenţa structurii, de altfel, subtext ferme. Efectul imediat al recunoaşterii localizante acreditează realismul, nuanţat de aportul unui imaginar care a şlefuit observaţia, lăsând să transpară un arhetip de „acasă”, şi de preponderenţa preocupării pentru picturalitate. Registrul cromatic al acestor peisaje este mimetic, dar rafinat de acest primat al discursului pictural ce impune selecţia luminii, a anotimpurilor, a segmentului diurn, sacrificări ale prestanţei motivului care, îl fac, în definitiv, mai pregnant.

Alternativa acestui mod de a media relaţia imaginii cu modelul prin prisma unui mimesis – secund, dominat de reverie şi recurenţă a arhetipului – o impune intensitatea participării subiective, înregistrarea directă, francă, a reacţiei la impresia  nedizlocată din rolul său declanşator al gestului creator. Tocmai această reactivitate alertă, acest pathos al unei descrieri a viziunii ce se suprapune peste realitate, nu excluzând-o ci doar infuzându-i entuziasmul imaginării, o energie vitalistă şi un acut sens al trecerii timpului, defineşte maniera sa expresionistă intens personală. Gesturi energice materializează elementele peisajului, sau naturii moarte, acest peisaj cu obiecte. Un  cer roşu intens, mai curând subiectiv simbolic, o gamă intensă de galbenuri solare şi de galbenuri mohorâte, armonii îndrăzneţe, chiar provocatoare, oferă cheia de lectură a imaginilor, sugerând o naraţiune condensată sau sublimată dincolo de ecranul plan al imaginii.

Adrian Radu – Revista „Argeș” – aprilie 2006 și „Almanahul Revistei Argeș” – 2007

Prin pictura sa, Gheorghe Dican nu-şi propune să dea soluţii definitive clădite pe sedimentarea unor cunoştinţe livreşti ori maturizate de bagheta vreunui maestru consacrat. Convins că orice produs artistic se impune ochiului prin autenticitatea imaginii şi puterea sa de expresie, iar minţii, prin mesajul cuprins, mânat şi de o structură a firii care nu suportă pauze de relaxare, imortalizează pe suprafaţa oricărei pânze câte un moment din eterna mişcare. Ideea pulsului vieţii, în orice fel de variantă sau ambient, îi poartă imaginaţia de la alfa la omega. Animaţia specifică gândirii vii este surprinsă într-o largă diversitate de aspecte, ca etalarea epică a unei mulţimi de stări trăite în forma unor entităţi bine definite. Privindu-i în ansamblu lucrările, atenţia ne este reţinută de un cinetism perpetuu care leagă unitar momentele ilustrate ca treptele aceleiaşi scări. Fiecare pânză reţine în felul ei un moment sau o formă din seismul vieţii.

Prin natura sa, trăirea nu poate fi sugerată prin calm, prin linişte sau printr-un echilibru stabil. Larga varietate a frământărilor specifice mai ales prezentului, e văzută în amănunţime, aproape clipă cu clipă, aşa cum ne prezentau impresioniştii o mulţime de aspecte ale aceluiaşi peisaj. Gândul îşi desfăşoară frământarea tumultuoasă, uneori pătimaşă, împins atât de nevoia de a cunoaşte cauze, cât şi de efectul evident al conflictelor. Verticala şi orizontala, cele mai importante exponente ale nemişcării, sunt rar întâlnite, iar, atunci când totuşi există, ele susţin mişcarea din vecinătate. Mânuirea cu multă lejeritate a tuşelor, vibraţia petelor, contrastul abrupt dintre tonuri şi nuanţe, păstrarea intenţionată a unor culori pure, alăturarea lucidă a unor pete în relaţie de complementaritate, evitarea unei dominante cromatice evidente, ca şi intervenţia surprinzătoare a unor grafieri subtile ce amintesc prin curbura lor de scrierea islamică ori de iscălitura japoneză, suculenţa pastei, prin toate acestea se creează impresia de mult cinetism

Adina Renţea – „Abstract – Gheorghe Dican, pictură”, 25.05-7.06.2022

Aflat la vârsta maturităţii artistice, Gheorghe Dican se mişcă cu dezinvoltură firească în lumea morfologiei plastice, de la ceea ce am putea numi realism, dacă n-ar fi permanent trecut printr-un filtru foarte personal, la lucrări de natură gestual-abstractă. Este un artist în a cărui creaţie, latura intelectuală joacă un rol important, care reuşeşte să unească conceptualul cu afectivul, senzorialul cu reflecţia, într-un discurs personal asupra libertăţii de exprimare.

Nobil ca viziune, colorist de forţă, statornic în credinţa că pictura este, mai presus de toate, culoare, Gheorghe Dican a reuşit de-a lungul timpului să îmbine în compoziţiile abstracte, concreteţea senzuală cu demersurile rafinate unui veritabil spectacol cromatic, ce caracterizează, încă, o parte a picturii româneşti contemporane.

A dat frâu liber fanteziei într-un mod adecvat, dar problema acestei libertăţi nu exclude apelul la marile lecţii ale maeştrilor de altădată şi nici afinităţile cu câţiva iluştrii contemporani. Receptivitatea faţă de modele – paradigme artistice de autoritate – face ca discursul său artistic să dobândească virtuţile unei veritabile sinteze, realizată de un creator înzestrat, analist subtil al contextelor vitale, capabil de reformulări, pe cât de incitante, pe atât de consistente. Jocul intelectual substituie, într-un ritm vivace, emoţia trăirii, surprinzând prin prospeţimea tonurilor sau densitatea structurii compoziţionale.

O perpetuă contrapunere a unor imagini semnificative, a viului şi a epuizării acestuia, a vegetalului şi umanului, creează atât tensiuni de receptare, cât, mai ales, tensiuni vizuale, transpuse în forţa gestului sau în explozia cromatică, susţinută fie prin armonii rafinate, fie prin zone de alternare.

Oricâte exegeze ar naşte opera lui Gheorghe Dican, ceea ce contează este, ca întotdeauna, proba timpului! Viabilitatea lucrărilor sale, capacitatea lor de a comunica stări sufleteşti, reflecţii existenţiale si, mai ales, satisfacţie estetică, acestea vor fi răspunsurile istoriei!

Şi tot artistul, prietenul meu de peste un sfert de veac, îmi dă, din nou, dreptate, într-un interviu din 2010:

„Patrimoniul oricărui artist este opera lui. Pentru că mă apropii de vârsta de 50 de ani, cred că am suficiente motive să consider că, în virtutea faptului că abordez munca mea cu o foarte mare seriozitate, patrimoniul personal conţine destul de multe lucrări care vor trece ceea ce se numeşte proba timpului. De altfel cred că nu există artist care să nu cocheteze, într-un fel sau altul, cu eternitatea!”