Alexandra Titu – critic de artă – ”Inepuizabilele surse ale tradiției” – Albumul personal de pictură Gheorghe Dican

Pentru artistul secolului al XXI-lea, opţiunea pentru unul dintre multiplele trasee indicate de modernism şi de avangardă, cu distorsiunile şi hibridările lor în reluările critice, hermeneutice, ale transavangardei şi postmodernismului este, dincolo de dificultăţile de a adecva o soluţie propriului mediu cultural şi propriei predispoziţii estetice, incitantă şi impune o dimensiune teoretică ce exclude comoditatea simplă a reprezentării abile a unei realităţi mereu disponibilă pentru a fi reprezentată, mereu satisfăcătoare în bogăţia detaliilor, frumuseţe primă, dincolo de estetic, sau dramă, sau capacitate de metamorfozare. Distanţa temporală şi geoculturală faţă de punctele de emergenţă ale acestor soluţii deja instituite, în care puritatea ideologică prevalează asupra seducţiei formale, chiar dacă tocmai condiţia formală este finalitatea exerciţiului de atelier şi prospecţiunii estetice, oferă artistului ce îşi asumă această distanţare, această marginalitate (dar şi relaţia cu tradiţiile instaurate, ca program continuator sau ca act apropriativ sau critic) posibilitatea sintezelor personale, a suprapunerii de interogări şi piste de explorare atunci când nu etalează ruptura cu orice precedenţă.

Gheorghe Dican aparţine tipului de artist ce îşi asumă ca pe un statut oarecum privilegiat, condiţia provincială, condiţia de artist care îşi elaborează stilul în dialog fecund cu tradiţii filtrate şi sintetizate de arta autohtonă, dar reluând aceleaşi probleme şi interogări ca şi artiştii care au inaugurat modul de referinţă la realitate  – realitatea naturală – din perspectiva potenţialităţii sale de a deveni imagine artistică, de a deveni pictură. Spectrul preocupărilor sale acoperă un areal larg, dacă urmărim jocul între o obiectivare – impregnată de lirism – şi o intensă subiectivare – expresionistă – ce nu abandonează însă obiectul şi, mai cu seamă, nu îl distruge. Cicluri de imagini ce fac referinţă la realism, prin fidelitatea (mai ales anamnezică) faţă de un anume topos, de reperele sale definitorii – coline cu o anume curbură lentă, copaci chemând în jurul lor un spaţiu, construindu-l discret, fără a impune evidenţa structurii, de altfel, subtext ferme. Efectul imediat al recunoaşterii localizante acreditează realismul, nuanţat de aportul unui imaginar care a şlefuit observaţia, lăsând să transpară un arhetip de „acasă”, şi de preponderenţa preocupării pentru picturalitate. Registrul cromatic al acestor peisaje este mimetic, dar rafinat de acest primat al discursului pictural ce impune selecţia luminii, a anotimpurilor, a segmentului diurn, sacrificări ale prestanţei motivului care, îl fac, în definitiv, mai pregnant.

Alternativa acestui mod de a media relaţia imaginii cu modelul prin prisma unui mimesis – secund, dominat de reverie şi recurenţă a arhetipului – o impune intensitatea participării subiective, înregistrarea directă, francă, a reacţiei la impresia  nedizlocată din rolul său declanşator al gestului creator. Tocmai această reactivitate alertă, acest pathos al unei descrieri a viziunii ce se suprapune peste realitate, nu excluzând-o ci doar infuzându-i entuziasmul imaginării, o energie vitalistă şi un acut sens al trecerii timpului, defineşte maniera sa expresionistă intens personală. Gesturi energice materializează elementele peisajului, sau naturii moarte, acest peisaj cu obiecte. Un  cer roşu intens, mai curând subiectiv simbolic, o gamă intensă de galbenuri solare şi de galbenuri mohorâte, armonii îndrăzneţe, chiar provocatoare, oferă cheia de lectură a imaginilor, sugerând o naraţiune condensată sau sublimată dincolo de ecranul plan al imaginii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.