Aflat la vârsta maturităţii artistice, Gheorghe Dican se mişcă cu dezinvoltură firească în lumea morfologiei plastice, de la ceea ce am putea numi realism, dacă n-ar fi permanent trecut printr-un filtru foarte personal, la lucrări de natură gestual-abstractă. Este un artist în a cărui creaţie, latura intelectuală joacă un rol important, care reuşeşte să unească conceptualul cu afectivul, senzorialul cu reflecţia, într-un discurs personal asupra libertăţii de exprimare.

Nobil ca viziune, colorist de forţă, statornic în credinţa că pictura este, mai presus de toate, culoare, Gheorghe Dican a reuşit de-a lungul timpului să îmbine în compoziţiile abstracte, concreteţea senzuală cu demersurile rafinate unui veritabil spectacol cromatic, ce caracterizează, încă, o parte a picturii româneşti contemporane.

A dat frâu liber fanteziei într-un mod adecvat, dar problema acestei libertăţi nu exclude apelul la marile lecţii ale maeştrilor de altădată şi nici afinităţile cu câţiva iluştrii contemporani. Receptivitatea faţă de modele – paradigme artistice de autoritate – face ca discursul său artistic să dobândească virtuţile unei veritabile sinteze, realizată de un creator înzestrat, analist subtil al contextelor vitale, capabil de reformulări, pe cât de incitante, pe atât de consistente. Jocul intelectual substituie, într-un ritm vivace, emoţia trăirii, surprinzând prin prospeţimea tonurilor sau densitatea structurii compoziţionale.

O perpetuă contrapunere a unor imagini semnificative, a viului şi a epuizării acestuia, a vegetalului şi umanului, creează atât tensiuni de receptare, cât, mai ales, tensiuni vizuale, transpuse în forţa gestului sau în explozia cromatică, susţinută fie prin armonii rafinate, fie prin zone de alternare.

Oricâte exegeze ar naşte opera lui Gheorghe Dican, ceea ce contează este, ca întotdeauna, proba timpului! Viabilitatea lucrărilor sale, capacitatea lor de a comunica stări sufleteşti, reflecţii existenţiale si, mai ales, satisfacţie estetică, acestea vor fi răspunsurile istoriei!

Şi tot artistul, prietenul meu de peste un sfert de veac, îmi dă, din nou, dreptate, într-un interviu din 2010:

„Patrimoniul oricărui artist este opera lui. Pentru că mă apropii de vârsta de 50 de ani, cred că am suficiente motive să consider că, în virtutea faptului că abordez munca mea cu o foarte mare seriozitate, patrimoniul personal conţine destul de multe lucrări care vor trece ceea ce se numeşte proba timpului. De altfel cred că nu există artist care să nu cocheteze, într-un fel sau altul, cu eternitatea!”