Prin pictura sa, Gheorghe Dican nu-şi propune să dea soluţii definitive clădite pe sedimentarea unor cunoştinţe livreşti ori maturizate de bagheta vreunui maestru consacrat. Convins că orice produs artistic se impune ochiului prin autenticitatea imaginii şi puterea sa de expresie, iar minţii, prin mesajul cuprins, mânat şi de o structură a firii care nu suportă pauze de relaxare, imortalizează pe suprafaţa oricărei pânze câte un moment din eterna mişcare. Ideea pulsului vieţii, în orice fel de variantă sau ambient, îi poartă imaginaţia de la alfa la omega. Animaţia specifică gândirii vii este surprinsă într-o largă diversitate de aspecte, ca etalarea epică a unei mulţimi de stări trăite în forma unor entităţi bine definite. Privindu-i în ansamblu lucrările, atenţia ne este reţinută de un cinetism perpetuu care leagă unitar momentele ilustrate ca treptele aceleiaşi scări. Fiecare pânză reţine în felul ei un moment sau o formă din seismul vieţii.

Prin natura sa, trăirea nu poate fi sugerată prin calm, prin linişte sau printr-un echilibru stabil. Larga varietate a frământărilor specifice mai ales prezentului, e văzută în amănunţime, aproape clipă cu clipă, aşa cum ne prezentau impresioniştii o mulţime de aspecte ale aceluiaşi peisaj. Gândul îşi desfăşoară frământarea tumultuoasă, uneori pătimaşă, împins atât de nevoia de a cunoaşte cauze, cât şi de efectul evident al conflictelor. Verticala şi orizontala, cele mai importante exponente ale nemişcării, sunt rar întâlnite, iar, atunci când totuşi există, ele susţin mişcarea din vecinătate. Mânuirea cu multă lejeritate a tuşelor, vibraţia petelor, contrastul abrupt dintre tonuri şi nuanţe, păstrarea intenţionată a unor culori pure, alăturarea lucidă a unor pete în relaţie de complementaritate, evitarea unei dominante cromatice evidente, ca şi intervenţia surprinzătoare a unor grafieri subtile ce amintesc prin curbura lor de scrierea islamică ori de iscălitura japoneză, suculenţa pastei, prin toate acestea se creează impresia de mult cinetism