Pe Gheorghe Dican l-am cunoscut înainte de a-i şti pictura, ca pe un om deosebit de organizat, cu o gândire clară, logică. Pictura sa este o afirmare a unor forţe dinamice, o afirmare a culorii, o tentaţie către înalt, o pictură care nu-şi refuză contrastele, dar nu acestea formează baza discursului său plastic, ci o tensiune existentă şi pe care o rezolvă întotdeauna printr-o intervenţie care ştie să echilibreze zonele de contrast şi zonele conflictuale, ştiind să aştearnă în cele din urmă o unitate peste acest tot extrem de agitat.

Pictura lui în această fază este abstractă, dar am certitudinea că este acel tip de abstract care îşi găseşte rădăcinile într-o simplificare în care elementele exterioare simbolului au fost sublimate, au fost efectiv atacate în toate conotaţiile lor, rămânând în forma esenţială, forma simbolică. Sigur că acest lucru îl pune în legătură şi cu personalitatea sa directă, artistul fiind de o francheţe extraordinară, ca şi pictura lui, care se desfăşoară în suprafaţă aparent bidimensională. Pictura sa pare să se aştearnă cu o facilitate a meşteşugului care ţine de virtuozitatea pictorului…”