Sensul poetic în opera artistului român Gheorghe Dican
Între stimulii conștienți și impulsurile inconștiente, actul creativ poate acționa ca o punte între ceea ce am fost și ceea ce tânjim să exprimăm, între peisajele care fac parte din bagajul figurativ al memoriei noastre și cele mai ascunse locuri ale sufletului, între tradiţia învăţată şi o modernitate intens căutată. Cariera lui Gheorghe Dican, un artist român cu o putere creativă multifațetată, dezvăluie o încărcătură culturală consistentă și o nevoie neîncetată de cercetare personală și artistică.
Dacă arta, așa cum a susținut Benedetto Croce, este o intuiție fantastică pe deplin exprimată, a face artă este o acțiune care exprimă intensitate intuitivă, garantând artistului libertate deplină de afirmare, concept la care Dican pare să adere fără nicio ezitare. În timp ce transmite propriile experiențe culturale și artistice într-o operă cu tendință generală spre abstracționism aniconic, artistul nu își neagă propria tradiție, aproape ca și cum ar fi vrut să sintetizeze, printr-un lirism delicat, experiența emoționantă ce derivă din natura țării sale, cu care a fost permanent în contact. Dacă avem de-a face cu un soi de neoexpresionism abstract, acesta menține totuși canoane compoziționale riguroase și subiective, permițând formei să scadă în dinamisme radicale sau fixități instantanee, modulate în echilibre sigure care îi permit să treacă pragul pânzei viitoare, în contact direct cu sufletul artistului, pătruns de emoție în fața a ceea ce îl înconjoară.
Alegerea tonală evidențiază dorința de a rămâne în contact cu un peisaj interior, caracterizat printr-o experiență intensă de culoare și gesturi marcante. Coloritul se dezvăluie printre suprapuneri, strălucitor și expresiv, și este însoțit de un simbolism primitiv și rafinat care duce la o înțelegere emoțională imediată a operei. Picturile capătă apoi caracterul a ceea ce Kandinsky numea Impresii, în care impresia directă a naturii exterioare este încă vizibilă; și să permită artistului să se declare, în acest sens, „realist”, după un sens modern și acceptabil din punct de vedere etic.
Compoziția, insistând asupra esențialității imaginii, evocă o sinteză estetică care este înainte de toate o căutare a binelui, a adevărului și a armoniei: indicii ale unei căutări interioare și ale aderenței la valori care îi permit artistului să-și proiecteze propriul inconștient în exterior, în viziuni de o frumusețe dezarmantă, capabile să prezinte realitatea învelită într-un sens poetic cu totul nou.