Temperament artistic puternic, evoluând la graniţa dintre figurativ şi abstracţie, sub semnul unor căutări neoexpresioniste din pictura românească, Gheorghe Dican a construit, de-a lungul a trei decenii de activitate, o artă pur picturală cu un caracter foarte personal, punând în evidenţă calităţile sale remarcabile de colorist.
Artistul se exprimă într-un stil impetuos, dinamic, fiind atras de notaţiile trasate rapid, care însufleţesc şi animă materia colorată, prin generozitatea gesturilor spontane care descind din comportamentul gestualist. Încărcată de un influx de energie, pasta se aglomerează pe suprafaţa pânzei în straturi succesive, dense, care se convulsionează, mereu reînnoite sub fulgerarea de tuşe colorate care se întreţes continuu.
Această frământare a materiei era însoţită în primele sale lucrări de un sentiment dramatic, de o nelinişte lăuntrică, sugerate în culori eliberate de orice reprezentare şi în armonii sobre de brun, verde, ocru, rar traversate de accente luminoase.
Dar curând arta lui Gheorghe Dican s-a extins, câştigând în supleţe şi în libertate de exprimare, iar artistul a descoperit forţa explozivă şi strălucirea culorilor pure, saturate care îşi etalează bogăţiile profunde, filtrate prin elanul copleşitor al trăirii şi al sensibilităţii sale.
Culoarea, mijlocul esenţial de exprimare, este etalată omogen, în pete şi în planuri largi, care se apropie şi se întrepătrund în palpitarea şi în mişcarea lor sonoră, coexistând în raporturi contrastante şi în relaţii de complementaritate. Posedând o îndemânare prodigioasă în mânuirea culorii, pictorul stăpâneşte game complexe cu dominante valorice luminoase şi tonalităţi calde, de incandescentă expansivitate solară, preferând efectele senzoriale de roşu, galben, portocaliu, dar obţine vibraţii armonice şi din asocierea de culori reci, cu durităţi şi sclipiri metalice, albastru şi verde, străbătute de impulsuri puternice de negru sau de alb, care încorporează prezenţa şi plenitudinea senzorială.
Picturalitatea suprafeţei este în deplin consens cu ritmul dezlănţuit al grafismelor care circulă în imagine, permiţând stabilirea de puncte de comunicare şi legând între ele elementele compoziţiei într-un continuum indisolubil, care fuzionează universul fizic cu cel sufletesc. Suplă sau cu voite rigidităţi, această scriitură fluidă cu pulsaţie spaţială dă vitalitate invenţiei impunând direcţii coordonatoare şi echilibrând raporturile de culoare şi forme, o modalitate specifică de înţelegere şi cuprindere a întinderilor vaste ale cunoaşterii.
Pentru a evita impresia de destrămare care ameninţă necontenit ansamblul tabloului, culoarea este aplicată cu tuşe prelungi care menţin permanenţa unor configuraţii formale structurate. Fixată în esenţa ei vizual simbolică, de mare pregnanţă şi putere de evocare, această lume de forme care se încheagă într-un spaţiu plastic imens, nemărginit, reprezintă trimiteri la ideea de permanenţă şi stabilitate fiind revelatoare pentru faptul că arta lui Gheorghe Dican, prin predispoziţia spontană a temperamentului său, este vie, referindu-se mereu la natură şi funcţionează plină de armoniile lumii exterioare, cu osatura prezenţelor concret senzoriale şi cu ritmul complex al prezenţelor direct vizibile, în devenire şi mişcare. În această forţă biruitoare de vitalitate se descarcă şi se domolesc toate contrariile, toate tensiunile dintre senzaţie, emoţie şi gând.
Prin ritmică şi prin asocierea de intensităţi cromatice compartimentate cu ajutorul contururilor se naşte o stranie concordanţă între concepţia picturală bidimensională a lui Gheorghe Dican şi exigenţele tehnicii vitraliului de care artistul s-a preocupat în faza cea mai recentă a creaţiei sale. Accentuarea efectelor de lumină şi de armonie muzicală a sclipirilor colorate transfigurează atmosfera tablourilor şi le conferă o expresivitate senină. Aspirând să ne comunice cu elocvenţă mesajul, opera lui Gh. Dican apare ca o împlinire şi ca o delectare.