Decupaje dintr-o fereastră în mişcare
Imaginaţi-vă că sunteţi undeva, la mare, şi priviţi printr-o fereastră de hotel în larg, minute în şir, încercând să fixaţi pe retină perpetuumul tăvălug al apelor.
Acelaşi exerciţiu îl puteţi face când călătoriţi cu un tren sau cu maşina voastră şi, prin comparaţie, veţi observa că punctul în care v-aţi aşezat şi întrunul, dar şi în celălalt caz, desfăşoară imagine după imagine, până când contururile se estompează, iar delimită rile aproape că nu mai sunt posibile. E cam aceeaşi senzaţie pe care o trăieşti într-o expoziţie de artă, în care expun artişti gestualişti.
Cred că am mai explicat acest fenomen, într-o cronică de acum câţiva ani, când am scris despre pictorul Gheorghe Dican. Aceasta era doar o variantă în care se încadra arta sa de atunci, dar ipostazele în care gestualiştii se aşează sunt multiple. Atât de multe sunt exemplele care desemnează genul, încât ei înşişi nu se pot hotărî dacă se integrează sau nu, ca un corpus comun, curentului. Corneliu Antim a sesizat acest fenomen şi a organizat în urmă cu un deceniu o expoziţie în care a reunit artişti gestualişti, pe care a şi intitulat-o Perpetuum Gestual. Au trecut ani şi fenomenul nu s-a mai repetat, până anul trecut, când o parte dintre artiştii din prima expoziţie, zece la număr, s-au reunit la Focşani. Iniţiatorii acestei întâlniri sunt Liviu Nedelcu şi Corneliu Vasilescu, după cum înţeleg din catalogul scos cu această ocazie, intitulat simplu Abstract, Focşani, 2014.
N-am văzut expoziţia de acolo, dar am văzut-o pe cea deschisă zilele trecute la Râmnicu Vâlcea, artiştii propunându-şi, de altfel, un itinerariu prin oraşele importante ale ţării, cu expoziţia lor. Singura condiţie pe care au pus-o acestei acţiuni este ca, de fiecare dată, lucrările să nu fie aceleaşi, ca la expoziţia precedentă, să fie noi, ca un fel de provocare, deci, de parcă şi-ar dori constituirea unei gândiri comune în interiorul tematicii.
Mărturisesc din capul locului că nu îmi plac expoziţiile colective, pentru că eşantioanele expuse n-ar putea să marcheze personalitatea celor expuşi pe de-a întregul, decât, poate, numai să reflecte o anume temperatură pe un gen, o tematică, un proiect. Ei bine, expoziţia de la Râmnicu Vâlcea reuşeşte să şteargă neajunsurile, pe care le-am amintit mai sus, pentru că, de la prima la ultima lucrare se conturează un demers narativ foarte interesant, de parcă un singur artist ar fi experimentat pe mai multe registre tot ceea ce a câştigat până acum gestualismul în artele vizuale, de la studiile privind captarea luminii în planul tabloului, până la epurarea unor forme concrete de toate amănuntele existenţei lor, închizând orice unghi de interpretare în registru simbolic. Nu lipsesc citatele din predecesorii acestor contemporani, pornind de la colajele inventate de Kurt Schwitters, la mai proaspătul, deşi clasicizatul, Jackson Pollock.
În ordinea din catalog, dar nu şi cel din galeria de la Râmnicu Vâlcea, expun Maria Balea, Adrian Chira, Gheorghe Dican, Miron Duca, Liviu Nedelcu, Sorina Ţibacov şi Corneliu Vasilescu.
Se recunosc cu uşurinţă, însă, şcolile prin care au trecut artiştii de aici. Venită de la o şcoală de grafică din Cluj, Maria Balea aplică pe tonuri brune sau gri semne grafice, care ar putea să reducă pornirile spre desfăşurări figurative la mici punctuaţii ce te duc mai degrabă cu gândul la nişte încercări de schematizare, decât la imagini integratoare. Emoţia se naşte chiar din această aparent imprecisă tatonare a pânzei, pentru că, în definitiv, artista nu face altceva decât să deconteze cu acribie provocări ce îţi sunt lăsate în seamă, nu atât să le descifrezi, cât mai ales să le duci la capăt cu emoţia ta.
Lucrările sale par mai degrabă negaţii decât afirmaţii, un fel de repudiere a imperfecţiunii realităţii, ori poate că în senzaţia aceasta eşti împins ca observator de prea întunecatele griuri care înghit haşurile?
Pe Adrian Chira îl prind bine culorile tari, antinomice şi care nu îşi propun să se lege în imagini ce ar putea să îşi găsească corespondenţă în realitate, ele se revarsă doar, aparent nervoase, dar scapă de nesiguranţa temperamentului, care nu oboseşte să se ordoneze, ca să ne reveleze un joc al întâmplărilor ieşit din descărcări energetice pasionale. Şi, totuşi, nu există nimic violent în lucrările sale, ba dimpotrivă, se deschid porţi prin tensiunile create spre o sensibilitate acută, care este, de fapt, şi urgenţa artistului, de parcă ar vrea să unifice mai multe stări deodată. Aparenta indecizie a mâinii este doar un studiat exerciţiu pentru produs efecte imagistice.
Miron Duca pare că se află într-un continuu experiment, într-un fel de cercetare a efectelor pe care pensula, înmuiată în culori puţine şi terne, de cele mai multe ori, le lasă pe pânză, iar un picur aproape insignifiant, dar strălucitor, de orange poate fi acea scânteie, care te provoacă la contemplare. De altfel, el gardează suprafaţa cu puncte de reper, ca şi când de aici ar putea să pornească propria-ţi cercetare a suprafeţei ce nu se lasă uşor impresionată. Realizează, însă, şi griuri spumoase, gata să se întâlnească dincolo de graniţa în care le aşează autorul. Stăpâneşte, însă, admirabil culoarea atunci când tensionează discret suprafeţele întunecate (ce se pot închega în peisaje pierdute în adâncul memoriei), cu scăpărări incandescente de orange şi galben.
Sorina Ţibacov, preferata mea din această expoziţie, este cea care mi-a adus aminte de colajele lui Kurt Schwitters. Dacă acesta decupa texte din ziarele vremii, bilete de tramvai şi alte însemne ale civilizaţiei moderne, pe care le aşeza în aceeaşi suprafaţă şi asupra cărora intervenţiile sale punctuale le aducea de la nivelul banalului la semnificaţii emoţionale, Sorina Ţibacov obţine citatul direct, dar numai pentru a trimite lectorul indecis să interpreteze obiectul, în faţa căruia se află, spre un sens precis, obţine cu exactitate starea sugerată de citat, cum este cazul unei lucrări, pe care inscripţionează marginal cuvântul boddy şi unde corpul este luat în primire de o geometrie ce se vrea astfel explicată. Ai sentimentul ciudat că asişti la naşterea cubismului, e o sămânţă aici de introspecţie a gesturilor primare care au născut acest curent, mai mult decât atât o arheologie discretă în arta modernă.
Altădată, pe sugestia unei catastrofe accidentale, aplică un număr de automobil. Toate desfăşurările, însă, limitează receptarea spre un punct din care s-ar putea declanşa emoţia pură, lucru regăsit mai cu seamă în lucrările lui Corneliu Vasilescu!
Mai blajin decât altădată, din lucrările sale au dispărut culorile forte şi dure, produce o stare vecină cu visarea de la marginea unui efort îndelungat, care nu slăbeşte însă fierberea interioară, pentru că peste albastrul ceresc se revarsă galbenul solar, o urmă, ca o talpă de picior omenesc, ce ne poate spune că integritatea emoţională rămâne intactă, deşi prin hăţişurile semnelor simbolice ea pare să se fi pierdut, reclamă prezenţa autorului.
Diferit de toţi ceilalţi despre care am scris aici, Liviu Nedelcu epurează hăţişul în care s-a fixat imaginea noastră despre gestualişti prin Jackson Pollock, prin ducturi spiralate, fine şi învălmăşite, ca fumul ieşind din lucruri primăvara, peste care el aşează categoric afirmaţia: nu cred. E o aşteptare aici, ca şi când duhul scăpat din Lampa lui Aladin, n-ar vrea să se înfăţişeze în carne şi oase.
L-am lăsat la finalul acestei cronici pe Gheorghe Dican, pentru că el a fost organizatorul expoziţiei abstracţioniste de la Râmnicu Vâlcea. Artistul este în altă etapă, mai predispus acum decât altădată să facă mici concesii abstracţiunii pure, venind cu o culoare mai temperată să înregistreze peisaje, ce se focalizează sub o lupă imensă. El reţine acel amănunt din realitatea peisajului, prin care trecem în goană, pentru a-i savura potenţialul cromatic. I-aş putea reproşa repetitivitatea, dar şi aceasta pare să joace un rol în discursul său plastic, pentru că niciodată nu poţi epuiza, când eşti lacom să surprinzi toate amănuntele, verigile care leagă un perpetuum gestualism, ce refuză cu obstinaţie concretul, dar pe care Gheorghe Dican îl adoră cu nesăbuinţă.
Petre Tănăsoaica – România literară – nr. 29, 2015