Pictorul Gheorghe Dican s-a născut în 1960 la Cernişoara din județul Vâlcea, este absolvent al Facultății de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, Doctor în Arte Plastice, președinte al Filialei U.A.P. din Râmnicu Vâlcea și vicepreședinte al U.A.P. din România, a deschis 28 de expoziții personale, a participat la numeroase saloane oficiale, expoziții tematice și de grup din țară și de peste hotare, a activat în mai multe tabere de creație, Brădişor – Vâlcea, Fedeleşoiu – Vâlcea, Cozia – Vâlcea, Capra – Argeş, Bran – Braşov, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Dealul Malului – Vâlcea, Cinciş – Hunedoara (2006), Voina – Argeş, Pădureni – Timiș, Golobotz – Serbia.
Este un pictor al abstracționismului expresionist pe formula preponderent tașistă, cu unele ușoare intruzii gestualiste. Folosește game cromatice complexe, în numeroase pete, iar desenul și conturul sunt remanente după acțiunea dominantă a culorii, iar geometrismul este depășit de spontaneitățile din execuție. Aproximările de formă și sublinierile de culoare conțin vagi amintiri peisagistice. Pictura sa stă în regimul de picturalitate al culorilor. Se dovedește a fi permanent un exuberant colorist, în concordanță cu importanța acordată pentru lucrarea pensulei. Practică o imagistică liberă, în sine, arătându-se pe sine, conținând bucuria de a se oferi și, mai ales, în a-i fi văzute detaliile. Culoarea și pensula își duc propriile forme, iar gestul de a picta este acela liber de orice referință figurativă, părând a fi o apăsată polemică la adresa figurativului.
Structurile picturale libere din pictura sa stau sub semnul teluricului, a unui pământ parcelat, a unor vederi de sus, panoramice, aeriene, poate hărți posibile, iar, fiind pictură, este, deci, comunicare artistică, așadar trebuie ancorată undeva, de ceva din realitate. Am văzut că această pictură este deschisă peisajului, dacă nu cumva chiar descinde din peisagistică. Este deschisă, ca posibilitate, fie peisajului de primăvară, dominat de un verde crud intens, fie peisajului de vară, dominat de incandescențele de galbenuri, de oranjuri și de roșuri. De asemenea, deschis fie peisajului colinar cu formele ondulate, fie peisajului de câmpie, cel al orizontalelor și al zărilor nelimitate. Subzistă în pictura sa, totuși, un anume geometrism, provenit, cum se poate observa, din orizontul naturii și care este mult aproximat, tulburat și contrazis. Petele de culoare, în felul de a defini localitățile cromatice, dețin o evidentă exacerbare și care contribuie în mare măsură la caracterul imaginii, unul viu, ofensiv. Culorilor, petelor de culoare li se dă crezământ până la a fi lăsate, într-o oarecare măsură, să realizeze pictura, culoarea aproape singură, mâna, de asemenea, aproape singură. Este, într-adevăr, o anume stare a singurătății, influențând tonalitatea expresivă și făcând ca această pictură nostalgică să fie sensibilă în sens existențial. Căci pata ca loc și linia ondulată lăsată de pensulă sugerează o dialectică a staticului și a mișcării, a fixității și a trecerii, a opririi și a curgerii. Sunt simultane, dar nu se suprapun, nu se confundă. Poate de aceea, la Dican, nu poate fi vorba de suficiență nonfigurativă, ci o prezență nonfigurativă dispusă a se lăsa îmbogățită ca formă și culoare, ca înțeles și semnificații dinspre lucrurile din existența reală, în speță spațiul peisagistic. De altfel, nimic din ceea ce face el în imagine nu lasă să se înțeleagă faptul că ar porni de la tabula rassa și că ar propune o altă lume total diferită și mai bună decât cea existentă. Culorile, petele de culoare sunt extrase din realitate, în general, ca detalii, dar aparțin încă realității, încă se revendică de la ea și încă vorbesc în numele ei.
O pictură de Gheorghe Dican este alcătuită din ceea ce rămâne dintr-un peisaj trecut prin sitele ochiului și ale sufletului, ale ideii și ale simțului artistic. Dar nu impresia, ci ideea. Dar nu selectivitatea este actul propriu-zis, ci altceva, ceea ce se întâmplă după aceea, pe pânză, în felul în care pensula restituie diferit ceea ce s-a ales dintr-un posibil peisaj. Sunt pete cromatice care par, totuși, să aibă o istorie parcursă în realitate și într-o coerență regulată, chiar geometrică. Numai forța și identitatea culorilor pot desfășura o entitate imagistică, lăsând în spate contribuția formei, a conturului. Există, cum se vede, forme și contururi, dar ele au rămas mai mult sugestii, mai mult repere orientative care își aduc un aport important în expresia detaliilor, dar mai mult, în expresia generală a imaginii. Estomparea marginilor, a contururilor, ajunge să substituie cu succes acțiunea armoniei, căci formele, peste vagile multiple contururi, interferează, trec unele în altele.