Expoziţia de pictură a lui Gheorghe N. Dican se impune prin unitatea de stil ce relevă o concepţie clară a felului în care-şi rezolvă ideile folosindu-se fără ostentaţie didactică de limbajul picturii din ce în ce mai complex.
Tânărul autor este convins că pictorul şi pictura sa nu pot sta pe loc în istorie şi că se mişcă firesc o dată cu toate celelalte spre necunoscut. Catalogarea la care s-a recurs prin înscrierea lucrărilor lui Dican în cadrul cubismului orfic al abstracţionistului liric şi al altor orientări artistice nu face decât să ne releve seriozitatea profesională a felului în care sunt asimilate, aici, cu necesitate informaţiile de istorie, teorie sau critică a artei.
Acest bagaj bine treptuit oferă energia necesară construirii unor imagini inedite. Armonia fiecărei lucrări este obţinută prin operaţiile pe care le cere sinteza.
Culorile calde sau reci îşi schimbă raporturile în funcţie de poziţia planurilor, a expresivităţii liniilor şi a părţilor statice sau dinamice din suprafaţa tabloului.
Fiecare lucrare îşi are astfel imaginea sa inconfundabilă. Lucrările expuse nu au nimic din ordinea compoziţională a vechilor tablouri care prin viziunea clar-obscurului ne ofereau repere gravitaţionale cu care intram în relaţie în experienţa de zi cu zi.
Volumele şi perspectiva renascentistă sunt înlocuite acum deoarece metamorfozele ce au avut loc în timpul procesului creator au dus la concluzia că planul tabloului naşte numai forme plane, că tenta de culoare îşi are propria sa expresie nefiind, logic, nevoie să fie tulburată de accidente valorice ce pot da naştere perspectivelor fizicale. Fiecare lucrare îşi are propriul ei centru fiind o lume în sine ce îşi etalează toate faţetele fără pericolul de a-şi anula misterul necesar operei de artă.
Dacă picturile lui Dican ar fi privite sub specia decorativului, ar însemna ca privitorul să se înstrăineze de actul receptivităţii.
Plutirea în spaţii metaforice pline de luminozitate se sustrage spaţiului şi timpului fizic, definind trăsătura de bază a spiritualităţii româneşti, aceasta constituind orbita creatoare pe care se înscrie şi autorul expoziţiei.