Gheorghe Dican și claritatea gestului pictural
Cronicarul Corneliu Ostahie mărturisea cândva, referindu-se la artistul Gheorghe Dican, că la: “… unul dintre cei mai vizibili, mai originali şi mai bine cotaţi pictori români din generaţia care a ajuns acum la ceasul deplinei expresivităţi stilistice şi maturităţi creatoare, crede că destinul său ar fi fost cu totul altul dacă în modelarea lui nu ar fi intervenit, încă din anii copilăriei şi adolescenţei, câţiva oameni care, fără a se fi înţeles în vreun fel între ei, i-au îndreptat aspiraţiile, unul după altul, spre realizarea binelui, adevărului şi frumosului, adică spre cele trei valori esenţiale ce definesc plenar formula personalităţii oricărui artist autentic.”
Pe drumul descoperirii picturii lui Gheorghe Dican m-am aflat și eu, atunci când am intrat în atelierul din Râmnicu Vâlcea al artistului. Atelierul, un spațiu deloc mare, mi s-a părut în primul rând, organizat, dar mai apoi, încărcat de lucrări.
O vânzoleală s-a produs imediat ce i-am zis plasticianului că trebuie să văd multe pânze, ca să pot și face un număr important de fotografii pentru a-i putea realiza profilul.
Pictorul a scos pânze parcă dosite, ascunse să nu-i tulbure vederea, căci ochiul interior era în căutare de alte forme și de alte game cromatice, de alte și noi proaspete gesturi expresive.
Interviul a fost o plăcere și se constituie deopotrivă într-un portret, dar și într-un autoportret, căci ne-am înțeles din vorbe, extrem de bine.