Pictura lui Dican are aceeaşi savoare coloristică pe care o sesizasem cu ani în urmă, atunci când mişcarea lui gestuală avea ceva din sălbăticia instinctului, ce impunea autoritatea in-formului, dar şi din energia distilată a ontogenezei lui artistice. Culturalmente, Dican aparţine acestei rare stirpe de continuatori zeloşi, ce îşi revendică vocaţia originară a picturii în istoria sensibilă a umanităţii. Este felul sau de a fi şi de a se exprima în orice împrejurare, mereu egal cu sine.
Aici nu mai este loc nici pentru hazard experimental şi nici pentru delir improvizatoric. Această formă de conformism faţă de o identitate stilistică, croită atât de pe potriva ta şi a înclinaţiilor tale creative, nu exclude (…) nici rigoarea şi nici libertatea expresiei artistice (a tendinţei irepresibile spre “ordine şi dezordine”, adică), ce concură la naşterea operei de artă.
Un asemenea mecanism de creaţie are toate şansele să se plieze pe modelul de spiritualitate şi sensibilitate al timpului şi al colectivităţii cărora li se adresează artistul.